Adrian Schiop, Nu e dragoste¸ Editura Cartier, 2022.
Importanța socială a literaturii LGBT+ nu mai poate fi pusă la îndoială. A fost intens teoretizată în Europa și în spațiul american în ultimele decenii, cu foloase evidente pentru înțelegerea acestui alt fel de a simți și de a resimți realitatea. Importanța despre care vorbesc derivă dintr-o formă manifestă de a fi a acestui tip de literatură. Individul se simte neintegrat, neînțeles, blamat. De aici reiese un sentiment absolut legitim de furie și de răzvrătire față de cutumele inflexibile ale societății. Mai mult, presiunea celor din jur împarte persoanele gay în două tabere: a celor care își recunosc și își asumă natura și a celor ce se ascund, trăind într-o amorțire deloc confortabilă, pînă la urmă. Aceștia din urmă trădează, astfel, cauza comună. Literatura LGBT+ ca manifest identitar își trage seva tocmai din această revoltă și din dorința de îndepărtare și de sfidare a tuturor măștilor. Societatea devine blamabilă pentru că în esența ei este opresivă și constrictoare. Nici limbajul estetizant, nici cel subversiv nu ajută la nimic, lucrurile trebuie spuse în față, pe bune.
Am ales să scriu de data asta despre cărțile a doi scriitori reprezentativi pentru literatura de azi – Adrian Schiop și Răzvan Andrei – ce au în comun, pe lîngă activismul LGBT+ intrinsec, tocmai acea modalitate prismatică specială ce conduce la un mod insolit de a fi al poeziei pe care ei o scriu.
mai mult la
